Manifestul pentru Istoria Ingineriei Românești

Să nu uităm cine au fost!...

Superficialitatea uitării ne face pe toți mai puțin inteligenți. Mai rău decât atât este că ne-am condamnat istoria într-un clișeu al răului fără a încerca măcar să înțelegem ceva din ea. Perioada comunistă a avut și nu a avut părți bune și rele, dar în niciun caz nu a fost un timp în care nu au trăit oameni, în care nu s-au făcut greșeli sau lucruri bune chiar, în care nu s-a muncit sau nu s-a lenevit. Anii aceia au fost cum au fost și îndemnul de a rămâne obiectivi în fața orbirii cu lozinci contemporane rămâne valabil.

Cei care suntem acum trecuți de 40 de ani ne-am născut atunci când totul s-a dărâmat din cauza unei decizii greșite luate în ’82, o decizie apărută în mijlocul unei crize mondiale a petrolului. Destul de familiar...nu-i așa? Am avut norocul unei copilării minunate – cu vacanțe la bunici, cu fabrici care încă duduiau, cu un sentiment clar că mergem înainte orice ar fi – dar acum suntem atât de nemernici încât încercăm să ștergem un fragment de 40 de ani din istorie din simplul motiv că aceasta este o lozincă de manipulare eficientă. Parcă ne-am rușina de proprii părinți și bunici care au proiectat, au sudat, au calculat și au pus în funcțiune uzine întregi, de parcă reușita lor ar fi o pată pe CV-ul nostru de azi.

Ne adresăm, înainte de toate, inginerilor – oameni cu carte și cultură- sperăm! – și unei tinere generații foarte ușor influențabile. Cultura inginerească trebuie cunoscută și din aceasta, măcar istoria ei trebuie înțeleasă. Nu vorbim de nostalgie ieftină, ci de luciditate. Vrem să descoperim, să înțelegem și să menționăm cele întâmplate prin fabricile, uzinele, institutele și universitățile românești din anii 1945-1990. În final, e identitatea moștenită de la părinții și bunicii noștri pe care încercăm să o conservăm. Ingineria este apolitică și așa va rămâne. Ea nu se judecă după culoarea drapelului de la intrarea în fabrică, ci după ce a ieșit pe poarta ei: tractoare, vagoane, nave, oțel, automobile, energie, toate muncite de cineva.

Gândiți-vă ce a însemnat Tractorul Brașov pentru agricultura românească, ce a însemnat Steagul Roșu pentru camioanele care au cărat marfă pe drumurile țării, Rocar pentru transportul urban, Dacia pentru mobilitatea a milioane de familii, Electroputere Craiova pentru locomotivele și generatoarele care au alimentat rețeaua, Sidex Galați pentru oțelul care a intrat în construcții și mașini, Șantierul Naval Constanța pentru navele care au navigat sub pavilion românesc, CFR și Vagoane Arad pentru infrastructura feroviară care încă leagă țara. Toate acestea nu au apărut din senin. Au fost proiectate, testate, îmbunătățite în institute de cercetare și facultăți unde inginerii lucrau cu resurse limitate, dar cu o ambiție uriașă.

Nu mai e mult timp! Faptul că la baza marilor mall-uri din ziua de azi a stat o uzină cândva va deveni incredibil pentru cei care nu au văzut niciodată un strung funcționând în trei schimburi. Uzinele se transformă în centre comerciale, halele devin depozite pentru branduri mai puțin romanești ce-i drept, iar amintirea acelor de dinaintea noastră se estompează sub lumini LED și muzică de lift. Dacă nu o consemnăm acum, peste zece ani va deveni doar un gol. E o grosolană lipsă de respect din partea noastră.

Manifestul pentru Istoria Ingineriei Românești este o inițiativă tocmai pentru conservarea identității noastre industriale, academice și, în final, umane. Nu cerem în nici un fel să glorificăm ceva. Cerem să nu ștergem cu buretele efortul a sute de mii de ingineri, tehnicieni, muncitori care au construit o țară capabilă să producă de la combine agricole până la avioane. Cerem să păstrăm documente, fotografii, mărturii, desene tehnice, cataloage de produse, planuri de dezvoltare. Cerem ca tinerii ingineri de azi să știe că înaintea lor au existat alții care au rezolvat probleme mult mai grele cu mult mai puțin.

Să rămânem obiectivi. Să nu ne fie frică să spunem că da, au fost greșeli majore, dar au fost și realizări majore. Istoria nu se reduce la un singur adjectiv, iar identitatea noastră de ingineri români nu începe în 1990. Ea are rădăcini mai adânci, mai solide și mai demne de respect decât ne lasă lozincile de azi să credem.