Ultima generație de ingineri Big Picture

Ultima generație de ingineri: Între "Big Picture" și "Era Componentelor"

Noi, cei din ultima generație de ingineri de școală veche, purtăm cu noi o ștampilă invizibilă, dar profundă. Suntem aceia care am prins căminele studențești neechipate cu camere de supraveghere, unde camaraderia se lega uneori în jurul unui reșou, nu a unui grup de WhatsApp. Am studiat după principii pragmatice, rigide, dar temeinice, finalizându-ne studiile undeva în jurul anului 2010. Acum, depășind pragul de patruzeci de ani, ne privim viața profesională cu detașare, dar și cu o doză de scepticism necesară, adaptându-ne din mers noilor standarde impuse de o lume tot mai grăbită.

Societatea actuală ne înghesuie, încercând o manipulare amuzantă, dar asurzitoare, prin titluri pompoase în toate mediile: AI, IoT, Machine Learning și alte concepte care, privite prin prisma ingineriei fundamentale, par adesea superficiale, marketing pur. Cu toate acestea, am ajuns la o concluzie paradoxală: toate aceste tehnologii "revoluționare" au fost create, de fapt, pentru noi, cei din ultima generație de pragmatici. Am așteptat cu nerăbdare ca ceva să ne ajute creația, să ne optimizeze munca, și chiar așa trebuie privite aceste unelte: ca un ajutor, nu ca un înlocuitor.

Noi am fost construiți ca ultima generație axată pe creație. Ce a urmat după noi? Generații de manageri, evaluatori sau administratori de rețea. Școala Tehnică Românească, moștenitoarea unei tradiții solide, a fost trecută, începând cu anii '70, spre domeniul R&D (Cercetare și Dezvoltare), forțată de o industrie ce creștea continuu. Regula era simplă: trebuiau asimilate sau create produse finite. Pe atunci, nu puteai vinde subansamble, ci doar ansambluri complexe, fapt ce impunea o viziune sistemică.

Noi suntem ultimii mohicani ai acelui val academic întins pe 50 de ani care a învățat să vadă "The Big Picture" (imaginea de ansamblu). Am fost învățați să facem mașini, nu doar șuruburi sau clipsuri, chiar dacă, prin forța pragmatismului, știm să le facem și pe acelea. Nouă ni s-a inoculat importanța produsului final, a funcționalității întregului, nu doar a componentei.

Astăzi, însă, trăim o disonanță cognitivă dureroasă. Produsele finite concepute și debitate de industria românească sunt tot mai puține, iar industria IT, deși efervescentă, pare să se prăbușească adesea în simulacre de creativitate. Industria românească actuală este preponderent axată pe subansamble, pe procese repetitive. Din păcate, această orientare a tras după ea și direcția academică. La școală, tinerii învață acum cum să gestioneze, nu cum să conceapă. Se pune accent pe "cum să configurezi", nu pe "cum să calculezi" de la zero.

Ne este greu să ne adaptăm la această paradigmă a componentelor. Ne este greu văzând că nu ne mai găsim locul într-o lume care evaluează performanța în "like-uri" și KPI-uri de management, nu în fiabilitatea unui sistem conceput să dureze. Însă, cu ochiul format în școala veche, privim AI-ul și IoT-ul nu ca pe niște inamici, ci ca pe niște instrumente. Dacă "Big Picture"-ul este amenințat să dispară, noi suntem cei care trebuie să folosim noile tehnologii pentru a-l redesena.

Suntem inginerii de 40+ ani, ultima redută a creației inginerești românești autentice, navigând între nostalgia șurubului bine strâns și viitorul automatizat.