Anatomia unui colaps dictat de „politica derogării”De ce a murit industria românească?

Anatomia unui colaps: Cum a ucis „politica derogării” industria românească

Prăbușirea industriei românești după anul 1990 este privită des prin lentila clișeelor și a lozincilor nostalgice. Adevărul tehnic și economic este însă mult mai pragmatic: colapsul a fost rezultatul direct al unei incapacități cronice de adaptare la o piață liberă.

Industria nu a murit subit în anii '90. Ea suferea deja de o boală lungă, incubată în frigul și întunericul anilor '80.

Iluzia planului și intoleranța la austeritate

Orice sistem de producție modern este, prin definiție, intolerant la două lucruri: austeritatea extremă și lipsa calității. Pentru ca un produs să poată fi vândut într-un mediu concurențial, el trebuie să respecte standarde stricte.

La începutul anilor '80, regimul comunist a impus un program total de austeritate. Întreruperile de curent, frigul din fabrici și lipsurile alimentare au lovit întreaga piramidă socială. Cu toate acestea, planul de producție impus de la centru rămânea sacru. Totul trebuia să iasă la număr și să fie bifat pe liste lungi, indiferent de condiții sau de utilitatea reală a rezultatului.

Utopic pentru mulți, paranoic pentru puțini, acest sistem s-a dovedit a fi mortal pentru inginerie. S-a recurs la obligarea oamenilor la muncă – duminici pierdute, trei schimburi și o presiune constantă. Deși pe hârtie se lucra după proceduri, se controlau standardele și se urmărea eficiența, realitatea din teren a fost compromisă de un instrument distructiv: derogarea.

De la „Ce are, domn’ inginer?” la „Lasă, mă, că merge și așa!”

Sistemul a început să se autodistrugă în momentul în care decizia tehnică a fost subordonată celei care dicta. Sub amenințarea dictatului de sus, inginerii au fost forțați să semneze derogări catastrofale:

• Acceptarea pieselor cu defecte evidente.

• Înlocuirea materialelor din proiect cu substitute inferioare.

• Adoptarea unor procese de fabricație ocolitoare.

• Livrarea unor produse cu funcționalități parțiale.

Întrebarea legitimă a muncitorului sau a șefului de secție – „Ce are, domn’ inginer, dacă facem așa?” – s-a transformat rapid în argumentul suprem al resemnării: „Lasă, mă, că merge și așa!”.

Ideologia centrală era simplă și periculoasă: „Facem cu ce avem!”. Din această abordare, aparent plină de bune intenții și patriotism economic, s-a născut legenda neagră a meșteșugului românesc: „E păcat să pui șurub dacă poți lega cu sârmă”.

Piața liberă nu acceptă sârma în loc de șurub

Deși uzinele funcționau până la epuizare, produsele rezultate erau de o calitate profund îndoielnică. Acest mecanism a putut supraviețui exclusiv înainte de 1990 deoarece piața CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) nu era condiționată de calitate sau funcționalitate, ci doar de cantități brute.

După deschiderea granițelor și trecerea la economia de piață, iluzia s-a destrămat instantaneu. Mulți lideri ai vremii nu au înțeles de ce partenerii europeni refuzau marfa românească. Răspunsul era simplu: în vest, nimeni nu cumpăra produse fabricate prin derogare de la standarde.

Distrugerea eticii inginerești?

„Politica derogării” a încetat să mai fie o excepție în anii '80; ea a devenit o religie și o obișnuință cotidiană.

Ingineria nu este doar o sumă de calcule și procese tehnologice; ea are, la bază, o puternică latură etică. Un inginer garantează prin semnătura sa siguranța, precizia și calitatea unui produs. În ultimul deceniu comunist, tocmai această coloană vertebrală a meseriei a fost frântă.

Lipsa de etică profesională, chiar dacă a fost forțată de împrejurările unui regim opresiv, a alterat mentalitatea muncii. Această moștenire toxică a lăsat industria românească fără nicio șansă de supraviețuire în fața concurenței globale de după 1990.