Industria românească după 25 de ani de la colaps: Ce s-a ales din "generația de fier"?

Generația de Fier Vechi: 25 de ani de la marea lichidare a industriei românești

A trecut un sfert de secol de la momentul în care s-a prăbușit, zgomotos și iremediabil, tot edificiul industrial construit în decenii și administrat defectuos în anii '90. În culmea spasmelor și lozincilor gratuite de care era capabilă o societate în autoimplozie, marile fabrici românești cădeau una împinsă de cealaltă ca într-un joc hilar și tragic de domino. Mastodonții metalurgici, uzinele constructoare de mașini și combinatele chimice care definiseră identitatea tehnologică a țării s-au oprit.

Analizele obsesive din talk-show-uri despre vinovăția unor indivizi, despre corupție politică sau despre niște societăți comerciale cu răspundere limitată apărute peste noapte nu au făcut altceva decât să ignore adevărata tragedie. S-a trecut cu vederea drama unei noi societăți care sângera abundent încă de la naștere. Între anii 1998 și 2002, și-au pierdut locul de muncă câteva sute de mii de oameni – ingineri, maiștri, tehnicieni și muncitori calificați. Aceștia au fost, practic, expulzați din propria lor viață. Porțile pe care intrau zilnic în uzina care le promisese o viață stabilă și un viitor predictibil s-au închis brusc. S-a instaurat o prohibiție totală pentru tot ceea ce știau ei să facă mai bine: producție, proiectare, prelucrare și mentenanță.

După 25 de ani, ne privim în oglinda istoriei recente și suntem obligați să ne întrebăm: unde sunt acești oameni? Cum au arătat ultimii 25 de ani pentru ei, cei care au reprezentat forța motrice a ingineriei românești?\

Anatomia unei generații sacrificate

Norocoșii, cei care se aflau la momentul colapsului foarte aproape de vârsta pensionării, s-au retras grăbiți. S-au ascuns la umbra unui venit mic, dar recurent. Ei au rămas doar spectatori tăcuți la ceea ce, pentru optica lor, a fost cel mai cumplit cataclism al industriei românești. Acești oameni au asistat în liniște cum fluxurile de producție pe care le optimizaseră o viață întreagă, utilajele pe care le calibraseră și halele pe care le gestionau se transformau în fiare vechi, vândute cinic la kilogram.

Cei mai puțin norocoși au fost nevoiți să se scalde în compromisuri profesionale de doi lei pentru a supraviețui până la vârsta legală de pensionare. Ei s-au pierdut prin umilința noilor încadrări în câmpul muncii, repetând la nesfârșit înjosirea șomajului și a reconversiei profesionale de fațadă. Ingineri de precizie și strungari de elită au ajuns simpli paznici la mall-urile construite grandios chiar pe structura halelor unde ei sudaseră și proiectaseră odată. Alții au vopsit garduri, au vândut semințe la piață sau au luat calea exodului. Au plecat în Spania și Italia să culeagă căpșuni sau să muncească în construcții, îngropându-și diplomele și mândria profesională în pământ străin.

Cei și mai puțin norocoși au dus o luptă cruntă, de uzură, cu supraviețuirea biologică într-o societate care începea să descopere agresiv ideea de consum. Au văzut cum puținii bani obținuți din salarii de mizerie sau compensații derizorii se duceau pe rate la televizor, frigider și telefon, în timp ce ei își pierdeau complet utilitatea socială și profesională. Mulți s-au îmbolnăvit pe fond de stres, alții au divorțat sub presiunea sărăciei, iar mulți pur și simplu au dispărut încet, fără zgomot, din statisticile demografice ale țării.

Noua ordine din halele asamblării

Există, desigur, și categoria celor care și-au găsit un loc în noile fabrici de tip greenfield venite după valul investițional din 2005. Aceste unități erau puține, ce-i drept, și foarte înghesuite la începutul lor de drum. Aici, vechea gardă industrială a trebuit să învețe un nou limbaj. Au învățat să monteze componente prefabricate aduse din China, să respecte orbește proceduri rigide scrise în limba engleză și, mai ales, să tacă atunci când calitatea tehnică era sacrificată pe altarul productivității de volum. Din creatori de tehnologie, au fost transformați în simpli executanți de flux.

În fine, o ultimă categorie distinctă este reprezentată de cei care au participat, la modul cel mai fizic, la ultima răsuflare a fabricii unde puseseră piciorul cândva, în tinerețe. Au rămas acolo până la capăt, ca niște căpitani pe un vas care se scufundă. Au demontat utilajele cu mâinile lor, au inventariat epavele tehnologice și au predat cheile unor manageri străini sau lichidatori judiciari care nu știau absolut nimic despre istoria, performanțele sau sufletul acelui loc. Au plecat ultimii, cu un nod în gât și cu sentimentul apăsător că au trădat ceva ce, deși aparținea statului, în realitate fusese al lor prin muncă.

Lecția neînvățată a tranziției

Tot chinul lor prin lunga perioadă a marelui clișeu sociologic intitulat „Tranziție” a reușit performanța tristă de a distruge o întreagă generație de specialiști. Oameni care nu au avut nici cea mai mică vină, din simplul motiv că nu au avut șansa la nicio alegere reală. Au fost sacrificați pe altarul unei modernizări de piață care, în final, s-a dovedit a fi mai mult o lichidare controlată de active decât o transformare tehnologică structurală.

Astăzi, la 25 de ani distanță de la acel punct de inflexiune, ne uităm în jur și vedem aceeași țară. O Românie care încă nu știe exact ce vrea să facă cu industria ei. Este adevărat, avem insule de succes corporatist, avem fabrici moderne de componente și avem ingineri extrem de buni care lucrează pe proiecte complexe. Nu avem încă un răspuns clar și articulat la întrebarea esențială: ce fel de economie națională construim de fapt? Cum arată o strategie industrială?

Dacă nu analizăm lucid și nu înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat în acei ani ai devalizării, riscăm să repetăm la nesfârșit același scenariu de colaps. Doar că data viitoare, filmul va avea actori mai tineri, tehnologii diferite și lozinci mult mai moderne, dar același deznodământ dramatic.