inginerul.eu / Schiţă 1.6. Testul de 150 de kilograme și validarea din S470.

Am plecat din biroul lui Mr. S. într-o alergare nebună. Trebuia să ajung în S470 înainte ca Măcelaru să termine tura.

Am intrat în hală gâfâind, cu inima în gât. Îl căutam cu privirea, disperat, printre scânteile de sudură și zgomotul de barbar de fond. Când l-am zărit, m-am repezit direct spre el:

— Nea Macelaru, am aprobarea! Am nevoie urgentă de ajutor cu execuția suporților de scări!

Măcelaru s-a întors spre mine, vizibil iritat de agitația mea. S-a uitat lung, și-a potrivit ochelarii și mi-a retezat avântul cu un ton calm:

— Trage-ți sufletul, băiete. Hai mai încolo, la lumină, să vedem ce ai făcut acolo pe desenele alea animate.

A întins planșele pe masa metalică. A analizat liniile scoase din modelul 3D, a dat din cap și a scos un „Hm!” prelung. Apoi m-a privit cu o ironie părintească:

— V-ați grăbit, tinere inginer... Zi-mi și mie, cabina asta are doar o ușă? Șoferul urcă prin stânga, dar pasagerul pe unde urcă? Trebuie să facem un suport stânga și unul dreapta.

Mi s-a tăiat respirația. În febra modelării în Catia, uitasem complet de cel mai simplu detaliu de ansamblu.

— Lasă, nu te albi la față, a zâmbit Măcelaru. A luat un creion gros și a scris direct pe cartuș: „Piesa dreaptă, în oglindă”. Revino mâine pe la secție. Vedem atunci ce iese..

Noaptea albă și francii elvețieni

Noaptea aceea a fost un coșmar. N-am reușit să închid un ochi. În întuneric, revedeam fiecare linie, fiecare cotă, fiecare rază de îndoire. Mă întrebam dacă grosimea de 3 mm pe care o alesesem la sugestia Domnului C. nu era o sinucidere profesională. Dacă se rupeau scările cu primul șofer?

A doua zi dimineață, eram o epavă. Doamna Geta m-a mirosit instantaneu și m-a invitat la ritualul nostru din fața biroului ei:

— Inginerașule, hai la o cafea. Adu-mi și mie proiectul să arunc o privire peste el.

Am băut cafeaua fierbinte din cana de protocol „ROMAN”. În loc de cote și șasiuri, am vorbit despre o realitate mult mai sumbră care începea să apese uzina în acel an 2007. Se profila deja criza economică. Doamna Geta îmi povestea, cu o strângere de inimă, despre drama unor colegi din administrativ care își cumpăraseră apartamente în rate în franci elvețieni.

— Îi nenorocește cursul, șoptea ea, uitându-se spre ferestrele mari ale biroului. Nu știu unde ne îndreptăm...

La fără cinci minute, m-am ridicat. Am printat rapid încă o copie a proiectului și mi-am luat geaca. În drum spre ieșire, am observat primul detaliu important: biroul Domnului E. era gol. Încercând să nu atrag atenția, i-am lăsat dosarul Doamnei G. , care tocmai își încheia discuția de dimineață cu Mr. S. Când am dat să plec, vocea directorului m-a oprit:

— Sebi, așteaptă două minute. Coborâm împreună.

O propunere neașteptată

Am așteptat pe hol, cu palmele transpirate. Mr. S. a ieșit din birou zâmbitor, cu o energie care m-a luat complet prin surprindere:

— Săptămâna viitoare vreau să mergem într-o delegație la un furnizor în București. Miercuri. Poți?

Am rămas mască. Un stagiar trimis în delegație oficială cu Constructorul Șef?

— Da, sigur că pot! am aprobat eu, încercând să par sigur pe mine, deși eram complet șocat.

Așteptam să mă întrebe de suporți, de modificări, de grosimea țevii. Nimic. Mr. S. pășea relaxat spre ieșire.

— Unde mergi acum? m-a întrebat în dreptul scărilor.

— La S470, să văd prototipul, am răspuns eu.

— Baftă! mi-a aruncat el din zbor, bătându-mă pe umăr.

Testul de 150 de kilograme

Drumul prin zăpadă până la Prototipuri a fost lung. Mintea îmi era un haos complet. De ce nu m-a întrebat de proiect? De ce mă ia în București?

Când am trecut de ușile duble din Hala 470, m-a întâmpinat direct Bunii. Fața lui nu anunța nimic bun:

— Hai, tinere, că e nasoală situația! Vino repede.

Inima mi s-a oprit. Ne-am apropiat de un șasiu masiv de camion, pe care noii suporți erau deja montați. Lângă ei, Chițoiu se uita extrem de indignat la piesă. S-a întors spre mine, cu brațele încrucișate:

— Puștiule, nu sunt prea slabi? Par foarte firavi. Ești sigur pe peretele ăsta de 3 mm?

— Eu... eu sper să țină, am îngânat , simțind cum mă prăbușesc.

Chițoiu a pufnit disprețuitor și s-a întors spre hală, umflându-și pieptul:

— Auzi, Bunii, unde-i Tică? Ticăaaa! a urlat el de s-a auzit până la sculele de debitat.

De după un camion imens a apărut o munte de om. Tică avea vreo doi metri înălțime și în jur de 150 de kilograme. Salopeta de uzină stătea crăpată pe el, întinsă la maximum de musculatura masivă.

— Ia mă, Tică, urcă-te și sari pe ăștia! a ordonat Chițoiu, arătând spre treptele mele optimizate în Catia.

Tică s-a executat fără să clipească. S-a urcat pe prima treaptă și a început să sară cu toată forța celor 150 de kilograme pe suportul proiectat de mine. Metalul a scos un sunet înfundat, dar a rămas nemișcat. Țeava rectangulară de 3 mm, rigidizată de guseul lateral pe care îl desenasem pe ascuns cu Domnul C., nu s-a îndoit nici măcar cu un milimetru.

Chițoiu s-a blocat o secundă. Apoi, fața i s-a luminat într-un rânjet larg:

— Hai mă, că-i bine!

A smuls desenele din mâna mea, a scos un pix din buzunarul salopetei și a scris cu litere mari pe planșă: „Prototip aprobat S470”. A trântit o semnătură apăsată și data zilei.

Apoi, s-a uitat pentru prima dată în cartușul desenului tehnic, curios să vadă numele geniului din spatele „desenelor animate”. M-a bătut puternic pe umăr:

— Bravo mă, Sebi!